Bine. Dar dacă ofer și nu primesc nimic? Ce se întâmplă?

Martina-Matencio10Risc. Oamenii care riscă sunt cei care înving, doar că trebuie să știi când să riști, cu ce să riști.
Vreai? Oferă și vei primi.
Bine. Dar dacă ofer și nu primesc nimic? Ce se întâmplă?
Risc.
Iubesc să risc, iar atunci când o fac, rar când mă gândesc la consecințe și pierderi. Cred că dacă am de pierdut ceva, atunci oricum voi pierde, iar dacă am de câștigat, asta e, șampania în studiou!
La un moment te deprinzi și cu eșecul, credeți-mă. Am avut momente în viață când deja eram prea bine acomodată cu acea pierdere în urma riscului, atât de familiară mi-a devenit încât nici nu o mai observam. Un banal obicei din viață.
Da, am oferit mai mult decât am primit. Mult mai mult. Dar nu regret. Am primit din altă parte înzecit.
Chiar și acum ofer, mă ofer pe mine, îmi ofer trăirile și gândurile, iar în schimb neînțelegeri și judecare aspră, însă mai primesc și mulțumiri.
Cunosc mulți oameni care așteaptă, ei hai, precis ești și tu prin listă. Aștepți să ți se ofere, să vezi că contractul a fost semnat de persoana terță, să știi că nu ai de pierdut. E ca un joc de inteligență, cine e mai șmecher?
După ceartă sună cel mai slab, scrie cel care nu are tărie, cedează. Riscă.
Pe bune?
Mândria e mai superioară decât sentimentul? Unde e diploma prostului, în studiou vă rog că am cui să îi o înmânez.
Eu nu pot după o eventuală neînțelegere cu persoana dragă să invit mândria în ospeție și să aștept mesaje sau apeluri. Nu pot din motiv că mă doare orice minut în care realizez că persoana dragă mie nu are dispoziție din cauza mea. Pentru mine nu contează cine e drept și cine e strâmb. Fericirea la general e departe de acești termeni.
Risc să deprind un om cu prea multă bunătate? Risc că mi se va urca în cap și îmi va număra câte fire de păr am? Fie. Să fac parte din categoria oamenilor puternici și încă să cunosc câte fire de păr am, privilegiu dublu.
Anunțuri

Simt nevoia să abandonez ceva în schimbul unui nimic.

Jeremy-Snell_06Ora 2:21 dimineața. Nu ți-am scris de mult timp, deoarece nu știam ce să îți zic. Ce anume să îți zic, căci atunci când taci nu înseamnă mai mereu că nu ai ce spune, uneori ai atâtea de zis, încât preferi să taci. Paradox, dar cam asta am trăit eu în ultimele zile.
Ai auzit  fraza: „ Acolo nimeni nu te așteaptă!” ?  O aud des, probabil mai des decât ar fi de dorit, încât cu cât mai des aud întrebarea, cu atât mai profund e răspunsul. Un răspuns sub formă de întrebare, în cazul meu: „ Am zis că doresc să fiu așteptată?” Nu, nu doresc să fiu așteptată, nu am nevoie de un om-destinație, de un om-stație terminus. Plec pentru a mă găsi pe mine, deci, dacă la acea stație terminus stau și mă aștept singură pe mine; eu cea de mâine mă aștept pe cea de azi, atunci e acceptabil.
Secolul XXI este secolul așteptării, așa zic eu, căci mereu așteptăm: mesaje pe facebook și viber, sau pe orice altă aplicație. Așteptăm să ni se scrie. Un secol în care așteptarea a demonstrat că poate fi și stupidă. Un secol în care e puțină realitate și multă stupiditate.
Să devii cineva într-un gol e extraordinar, probabil ar fi  dovada faptului că perfecțiunea există. Ea există. Eu o numesc normalitate.
Obosită de această țară, de acest oraș. Simt nevoia să abandonez ceva în schimbul unui nimic. Ador nimicurile, golurile, pustiile, le ador din motiv că anume pe ele doresc să le completez cu prezența mea. Creând un întreg.

Pauză

Mehran-Djo1Atunci când citesc  pun viața reală pe pauză, renunț la aceasta pentru a mă odihni puțin. Da, uneori am nevoie să mă odihnesc de propria viață.
În aceste pauze am trăit mai mult decât în real, de atâtea ori m-am născut și am murit, deja am pierdut cifra, la început număram … Am fost mamă, tată, orfan, copil îndrăgit, iubită, trădată, condamnată, uitată, chiar și furată. Simțeam frigul iernii vara, îmi imaginam cum cade frunza de toamnă primăvara, ba mai mult, simțeam cum plouă în zile aride. Am plâns, deși eram om fericit, am râs, deși trăiam infern înzecit. Doream să fug, deși îmi era bine; rămâneam, deși trebuia să dispar, iar gustul vieții era amar.
Îmi place când pun viața reală pe pauză, când citesc, citesc, citesc, sau scriu (același efect).
Dar, mâine trebuie să mă trezesc la șase.
Pun pe pauză pauza.